Sub această temă, şi nu numai, Rushdie se întâlneşte cu Milan Kundera, pe care se ştie, îl admiră. Pentru Kundera, identitatea este rediscutată în contextul totalitarismului, a trăirii în lagărul socialist – Insuportabila uşurătate a fiinţei, Cartea râsului şi a uitării, Gluma, Viaţa e în altă parte, Iubiri caraghioase etc, temă importantă pentru majoritatea cărţilor sale, după care identitatea imigrantului din numitul lagăr socialist este discutată în contextul lumii occidentale – de exemplu Sabina, din Insuportabila…, şi în cele din urmă atât în vest, cât şi acasă, după căderea comunismului în Europa – Identitatea, Nemurirea, Lentoarea.
În fragmentul de mai jos, avem unul dintre numeroasele momente în care intervine naratorul-autor Rushdie cu elemente autobiografice, înveşmântate în metaficţiune, pentru a da o latură teoretică romanului, asemănător cu stilul lui Kundera, dar oarecum amintind şi de cel al lui Barth (pentru care metaficţiunea este folosită ca mijloc de-a prezenta teorii literare – în principal, dar jocul ontologic e acelaşi). Zborul prezentat mai jos poate fi comparat cu zborul din cartea lui Kundera, ar ieşi ceva interesant. Desigur, avem şi zborul din Versetele satanice, tot ca manifestare a problemei identităţii (la care adăugăm şi tema măştii), în acelaşi timp amintind de Maestrul şi Margareta a lui Bulgakov.
“La rândul meu, ştiu câte ceva despre povestea aceasta a imigraţiei. Sunt emigrant dintr-o ţară (India) şi nou sosit în două (Anglia, unde locuiesc, şi Pakistan, unde familia s-a mutat împotriva voinţei mele). Şi am o teorie conform căreia resentimentele noastre, ale mohajir-ilor, se leagă de victoria asupra forţei gravitaţiei. Am îndeplinit lucrul la care visează dintotdeauna oamenii, lucrul pentru care le invidiază pe păsări; adică am zburat.
Aici fac o paralelă între gravitaţie şi apartenenţă. Ambele fenomene există şi sunt observabile: stau cu picioarele pe pământ şi niciodată nu am fost mai furios decât în ziua când tata mi-a spus că a vândut casa în care am copilărit, în Bombay. Dar nici unul nu este înţeles. Cunoaştem forţa gravitaţiei, dar nu şi originile ei; iar pentru a explica de ce ne-am ataşat de locul unde ne-am născut, ne prefacem că suntem copaci şi vorbim despre rădăcini. Priviţi sub picioare. Nu veţi găsi cârcei încâlciţi răsărindu-vă din tălpi. Rădăcinile, după părerea mea, reprezintă un mit conservator, menit să ne ţină locului.
Antimiturile gravitaţiei şi apartenenţei poartă acelaşi nume: zborul. Migraţie, s., mutare, de exemplu, în zbor, dintr-un loc în altul. A zbura şi a fugi: amândouă, modalităţi de a căuta libertatea… apropo, un aspect ciudat al gravitaţiei este acela că, deşi ea rămâne neînţeleasă, toată lumea pară se fie capabilă să priceapă noţiunea care, teoretic, constituie contraponderea ei: antigravitaţia. Dar antiapartenenţa nu este acceptată de ştiinţa modernă… Să presupunem că cei de la ICI, Ciba-Energy, Pfizer, Roche, sau poate chiar de la NASA inventează o pastilă antigravitaţională. Liniile aeriene vor da faliment peste noapte, desigur. Consumatorii de pastile se vor desprinde de sol şi vor pluti înspre tării, până se vor cufunda în nori. Vor trebui inventate veşminte speciale, impermeabile. Iar când efectul pastilei se va dispersa, persoana se va întoarce uşor pe pământ, dar într-un alt loc, datorită curenţilor de aer şi mişcării de rotaţie a planetei. Călătoriile internaţionale personalizate vor deveni posibile prin administrarea de pastile cu grade de concentraţie diferite, în funcţie de lungimea traseului. Va trebui construit un fel de motor direcţional, poate sub forma unui rucsac. Producţia de masă le va aduce pe toate acestea la îndemâna oricui. Vedeţi legătura dintre gravitaţie şi ”rădăcini”: pastila ne va face pe toţi migratori. Vom pluti în sus, ne vom folosi de motoare pentru a ajunge la latitudinea dorită şi vom lăsa rotaţia planetei să facă restul.
Atunci când se desprind de pământul natal, indivizii se numesc migratori. Când ţările fac acelaşi lucru (Bangladesh), actul se cheamă secesiune. Care este lucrul cel mai bun la migratori şi la popoarele secesioniste? Cred că speranţa. Uitaţi-vă în ochii unor astfel de oameni din fotografiile mai vechi. Speranţa străluceşte neşters sub tonurile de sepia. Şi care este lucrul cel mai rău? Goliciunea din bagaj. Mă gândesc la valizele invizibile, nu varietatea fizică, poate de carton, care conţine câteva amintiri uscate de înţeles: ne-am desprins de ceva mai mult decât pământ. Am zburat înspre tărie, îndepărtându-ne de istorie, de amintire, de Timp.”1
- Salman Rushdie, Ruşinea, trad. de Cornelia Bucur, Polirom, 2001. ↩