În 1799 autorităţile oraşului Nürnberg au permis ca Autoportretul lui Dürer realizat spre sfârşitul secolului al XV-lea (mai exact 1500, după cum apare datat în tablou deasupra monogramei artistului) să fie împrumutat unui pictor – Abraham Küffner, la cerinţa acestuia, pentru a face o copie a lucrării. Despre tabloul în sine am vorbit în articolul menţionat la început, dar mai trebuie să spun că acesta a fost realizat pe un panou de lemn, având în jur de 1 cm grosime.
Pe spatele panoului se aflau diverse elemente care permiteau identificarea şi autentificarea tabloului – sigilii, parafe etc, iar Küffner a tăiat panoul pe grosime în două, rămânând pe de-o parte cu un panou având autoportretul original al lui Dürer, iar pe de alta cu un panou gol pe o parte, dar cu respectivele elemente de identificare pe cealaltă. De aici devine evident că Küffner a copiat cum a putut el mai bine (adică foarte prost) autoportretul lui Dürer pe panoul gol cu elementele de identificare, şi că odată terminat acesta a fost înapoiat oraşului Nürnberg, originalul rămânând la Küffner.
Albrecht Durer, Autoportret: stanga - original; dreapta - fals
Falsul a fost primit şi expus în Nürnberg, iar nimeni nu a suspectat nimic, spre stupoarea observatorului de astăzi. Spre deosebire de falsurile lui Van Meegeren, în acest caz deţinătorii au avut în faţa lor originalul toată viaţa, iar la întoarecerea falsului ne-am gândi că este practic imposibil ca ei să nu-şi fi dat seama de diferenţele majore dintre cele două lucrări, dar totuşi nu şi-au dat!
Dacă Küffner nu s-ar fi gândit să vândă originalul, atunci falsul n-ar fi fost descoperit prea curând, poate chiar ceea ce am fi considerat noi drept Autoportretul hristic al lui Dürer ar fi fost în fapt falsul lui Küffner. Astfel, Küffner vinde originalul-furat unui colecţionar, care la rândul său îl revinde, şi în cele din urmă proprietarul îl expune la Munchen, în cele din urmă vestea ajungând şi la adevăraţii proprietari.
O caracteristică foarte importantă legată de percepţia vizuală se poate deduce atât din exemplul de faţă, cât şi din cazul Van Meegeren, aspect ilustrat de Nelson Goodman în The languages of art, anume că odată cu abundenţa imaginilor cu care este bombardat omul, în special după WW II, capacitatea acestuia de-a recepta şi înţelege în detaliu o imagine a crescut, astfel încât chiar şi laicul-într-ale-artei de astăzi (iar astăzi-ul lui Goodman era sfârşitul anilor ’60, atunci scriind respectiva carte) vede mai mult decât expertul de-acum o generaţie.
Poza-comparativă este luată din cartea lui Edward Dolnick, The Forger’s Spell: A True Story of Vermeer, Nazis, and the Greatest Art Hoax of the Twentieth Century.
[...] [...]
[...] unde cazul acesta va servi drept exemplu). Întreaga serie: Han van Meegeren, Vermeer şi Göring Falsul autoportretului hristic al lui Dürer Vermeer-urile lui Abraham Bredius Share [...]