În fine, partea cea mai interesantă, poate chiar motivul pentru care am scris articolul ăsta, este cea legată de Leonardo da Vinci şi de constatările sale: pe de-o parte avem acel paragone al său sau “războiul” dintre pictură şi poezie, el în mod evident (subiectiv) desemnând pictura drept cea mai de seamă artă; iar pe de altă parte constatarea de către el a limitării acestei arte pe care el a desemnat-o drept superioară, căci în fond creaţia artistului rămâne tot plată (în sens propriu-fizic) şi nu se compară cu creaţia naturii (mă rog, a lui dumnezeu), aspect destul de frustrant pentru un artist ca Leonardo, care are şi conştiinţa statutului său. Aici mi se pare extrem de interesantă argumentarea lui Gombrich despre modul în care Leonardo a plecat de la pictură, căreia i-a aplicat matematica, şi apoi s-a adâncit din ce în ce mai mult în matematică şi ingineriei tocmai pentru că prin intermediul acestora din urmă el chiar putea ajunge să creeze ceva, pe când pictura tot o fantasmata rămâne, adică acea plăsmuire a imaginaţiei de care vorbea Aristotel în De Anima (pentru Aristotel fantasmata era imaginea imprimată în minte de obiecte în momentul percepţiei lor; artistul renascentist pictând “naturalist”, rezultatul poate fi comparat cu o fantasmata, căci după cum spune acelaşi Gombrich, nu există ochi inocent).
Această alunecare a creaţiei spre ştiinţele exacte cred că pune anumite probleme, dacă ne gândim că în mod unanim creaţia-ştiinţifică-tehnologică-şi-aşa-mai-departe este ocolită de conceptul de operă de artă – amintesc ce spunea Tudor Vianu legat de producţia mecanizată -, de altfel, cred că un termen bun de comparaţie cât şi un punct de plecare ar fi omul-mecanizat sau maschinenmensch din Metropolis, dar asta altă dată.
Edward Burne-Jones - Pygmalion
“Încă de când filosofii greci au numit arta o “imitaţie a naturii” urmaşii lor au pornit cu ardoare să susţină, să combată şi să califice această definiţie. Primele două capitole ale cărţii de faţă îşi propun acelaşi lucru. Ele înceară să scoată la iveală unele limite ale năzuinţei către o “imitaţie” perfectă, stabilite pe de o parte de natura mijloacelor, iar pe de alta de psihologia procedeului artistic. Toată lumea ştie că această imitare a încetat să-i mai preopupe pe artiştii de astăzi. Dar reprezintă asta o orientare nouă? Aveau dreptate grecii atunci când înfăţişau ţelurile artiştilor din trecut?
Propria lor mitologie le-ar fi spus altceva. Fiindcă ea vorbeşte despre o mai veche şi mai impresionantă funcţie a artei, într-o vreme când artistul nu tindea să obţină o “asemănare”, ci năzuia să rivalizeze cu însăşi creaţia. Cel mai vestit dintre aceste mituri, care cristalizează credinţa în puterea artei de a crea, mai degrabă decât de a reproduce, este povestea lui Pygmalion. Ovidiu a transformat-o într-o istorioară erotică, însă chiar şi în versiunea lui parfumată putem simţi ceva din fiorul ce-l transmiteau odinioară oamenilor tainicele puteri ale artistului.
În scrierea lui Ovidiu, Pygmalion este un sculptor dornic să plăsmuiască o femeie după dorinţa inimii lui şi care se îndrăgosteşte de statuia creată de el. Atunci se roagă de Venus să-i dăruiască o mireasă alcătuită după chipul acelei imagini, iar zeiţa transformă fildeşul rece într-un trup însufleţit. Este vorba de un mit care a înflăcărat, fireşte, imaginaţia artiştilor, solemnele şi cam dulcegele visuri ale lui Burne-Jones, nu mai puţin ireverenţioasa persiflare a lui Daumier. Fără promisiunea implicită ce stă la baza acestui mit, fără nădejdile şi temerile tainice care însoţesc actul creaţiei, poate că nici n-ar exista artă, aşa cum ne este cunoscută nouă. Unul dintre cei mai originali pictori tineri din Anglia, Lucien Freud, scria foarte de curând: “În procesul creării unei opere de artă nu se iveşte niciodată vreo clipă de fericire deplină. În actul de creaţie simţi o astfel de promisiune, dar ea se spulberă către încheierea operei. Căci atunci îşi dă pictorul seama că ceea ce a pictat el nu este decât un tablou. Până atunci aproape că a îndrăznit să spere că tabloul ar putea să se trezească la viaţă.”
“Nu este decât un tablou”, spune Lucien Freud. Iată o temă întâlnită în întreaga istorie a artei apusene; Vasari ne spune cum Donatello, lucrând la al său Zuccone, a privit deodată statuia şi a aruncat marmurei un blestem îngrozitor: “Vorbeşte, vorbeşte – favella, favella, che ti venga il cacasangue“2 Iar cel mai mare vrăjitor dintre toţi, Leonardo da Vinci, înălţa în slăvi forţa de creaţie a artistului. În acel imn de glorificare închinat picturii, în Paragone, el îl numeşte pe pictor “stăpânitor asupra tuturor soiurilor de oameni şi asupra tuturor lucrurilor.” “Dacă pictorul doreşte să vadă frumuseţi de care să se îndrăgostească, stă în puterea lui să le scoată la lumină, iar dacă doreşte să vadă lucruri monstruoase în stare să înspăimânte, sau să fie nebuneşti ori demne de batjocură sau chiar demne de milă, el le este domn şi stăpânitor.”
Şi într-adevăr, puterea artei de a stârni pasiuni este pentru el un semn al forţei sale magice. Spre deosebire de poet, scrie Leonardo, pictorul are putinţa de a subjuga în asemenea măsură minţile oamenilor, încât să-i facă să se îndrăgostească de un tablou care nu reprezintă o femeie reală. “Mi s-a întâmplat – continuă el – să fac un tablou religios şi să-l vând cuiva care l-a îndrăgit atât de tare, încât ar fi dorit să îndepărtez reprezentarea sacră ca să-l poată săruta fără nici un fel de reţinere. În cele din urmă conştiinţa i-a fost mai tare decât suspinele şi poftele, dar s-a văzut silit să îndepărteze tabloul din casă.” Dacă ne gândim la o lucrare ca Sfântul Ioan şi la transformarea ei în Bachus, putem socoti veridică relatarea lui Leonardo.”
Şi totuşi nimeni n-a putut şti mai bine decât Leonardo că dorinţa artistului de a crea, de a da viaţă unei a doua realităţi, îşi are limitele implacabile impuse de natura mijloacelor. Am senzaţia că prindem un ecou al dezamăgirii încercate de Lucien Freud în clipa când îşi dădea seama că nu pictase decât un tablou, dacă citim în notele lui Leonardo: “Pictorii ajung adesea la disperare… când văd că din tablourile lor lipsesc rotinjimea şi drăgălăşenia pe care le putem observa la lucrurile văzute în oglindă… dar este cu putinţă ca o pictură să aibă rotunjimea imaginilor din oglindă… în afară de cazul când pe amândouă le priveşti doar cu un singur ochi.”
Probabil că pasajul dezvăluie raţiunea supremă a profundei nemulţumiri manifestate de Leonardo faţă de arta sa, a ezitării lui de a păşi către atingerea momentului fatal al împlinirii: toată ştiinţa şi întreaga imaginaţie a artistului nu folosesc la nimic, el tot n-a pictat altceva decât un tablou şi acesta tot plat arată. Nu prea e deci de mirare că unii contemporani ai săi ni-l prezintă în anii bătrâneţii ca foarte puţin răbdător cu penelul şi cufundat în studii matematice. Matematicile aveau menirea de a-l ajuta să devină cu adevărat făuritor. Astăzi citim despre planurile lui Leonardo de a construi o “maşină de zburat”, dar dacă îi cercetăm însemnările nu vom găsi o astfel de expresie. Ceea ce voia el să alcătuiască era o pasăre care să zboare, şi încă o dată întâlnim tonul exuberant în faimoasa profeţie a maestrului despre pasărea care avea să zboare. Dar n-a zburat. Iar la puţină vreme după aceea îl găsim pe Leonardo instalat la Vatican – în perioada în care Michelangelo şi Rafael creau acolo cele mai vestite opere ale lor – certându-se cu un meşter neamţ de oglinzi şi punând aripi şi barbă unei şopârle îmblânzite, ca să-şi sperie musafirii. A făurit şi un balaur, dar asta n-a fost decât o stranie notă de subsol la o viaţă prometeică. Pretenţia de a fi creator, făuritor de lucruri, a trecut de la pictor la inginer – lăsând artistului doar slaba consolare de a fi un făuritor de visuri.”
Leonardo da Vinci - Bachus (initial Ioan Botezatorul)
[...] trebuie să ne limităm la pictură (Leonardo îşi ducea acel paragone al său de care am vorbit aici), deşi în pictură este destul de clar, pictorul trebuie să cunoască mitologie, cultură, [...]
[...] @ December 1st, 2011 – Category: carti – 0 comments – permalink Că tot am vorbit de făuritorul Pygmalion, unde am discutat despre originea şi scopul creaţiei sau dacă într-adevăr e vorba de creaţie; [...]
[...] @ April 12th, 2012 – Category: art is porn – 0 comments – permalink Articolul Mitul lui Pygmalion – Lucien Freud şi Leonardo da Vinci având oarece căutare şi, în principal, cred eu, nu datorită conţinutului său (cel puţin nu [...]