Naţionalismul a bântuit prima fază a acestei schimbări, esenţa constând în fanatizarea cărturarului, sau înzestrarea acestuia cu pasiune pentru lucruri străine preocupărilor sale iniţiale. Toate mişcările totalitare ale secolului XX pornesc de la această schimbare, în urma căreia şi intelectualii au ajuns să fie prinşi, de fapt să facă parte, din mecanismul ideologic, asemenea preoţilor cu ceva timp în urmă. Aşa încât luciditatea lui Aron apare ca o continuare a demonstraţiilor lui Benda, mult mai aplicate – Opiul intelectualilor în acest caz, iar demontarea ştiinţifică a totalitarismelor în Democraţie şi totalitarism (reprezentând şi o viziune critică asupra democraţiei).
O parte a intelectualităţii a apărat în continuare naţionalismul, susţinând o ideologie a purităţii sângelui, a întoarcerii la origini; altă parte s-a lăsat prinsă în vraja utopică a socialismului, alegând să nu vadă, cel puţin o perioadă, ororile inerente acestuia, abila mascare pentru o perioadă a socialismului de naţional-socialism (cum fără îndoială s-a dovedit a fi în cele din urmă). Această coborâre în cetate a cărturarilor a făcut din ei nişte true believers, asemenea masei, cu scop de trompetă în extinderea ideologică şi apărărea ei ştiinţifică. Intelectualii s-au transformat în militanţi, asemenea artiştilor din numeroasele avangarde ale începutului de secol XX. În literatură s-a întâmplat acelaşi lucru, dar avem şi exemplul lui André Gide, care pentru scurt timp a fost prins în fantasma utopică, dar care atunci când ‘s-a trezit’ (şi n-a durat atât de mult ca la alţii), a dat una dintre cele mai mari lovituri URSS-ului în jurnalul călătoriilor sale în ţara lui Stalin (un articol foarte bun).
Găsesc în Memoriile lui Raymond Aron, în notele despre Opiul intelectualilor, următoarea menţiune (apropo de legătura cu Benda):
L’Opium des intellectuels, one of many books devoted by an intellectual to the condition of the category to which he belonged, created a stir. The comparison with La Trahison des clercs occurred to several critics, either to crush my book under Julien Benda’s monument or, on the contrary, to honor it by placing it in a glorious lineage.
In a sense, the criticism reveals the permanence of the split between right and left. Of all my books, this is the only one whose reception in the press followed rigid political, or rather partisan, concerns.
The most widespread accusation against the book, even among the favorable critics, had to do with my “skepticism,” and the totally negative character of the book.
Aşadar, o carte despre luciditatea imperativă a intelectualului în vremuri politice tulburi, a fost, evident, interpretată politic, în alb sau negru. Dar acum să revenim la Trădarea cărturarilor:
“Cea de-a doua trăsătură nouă a patriotismului cărturarilor moderni este intenţia lor de a-şi lega propria formă de spirit cu o formă de spirit naţională – pe care desigur o laudă sus şi tare, opunând-o altor forme de spirit naţionale. Se ştie câţi savanţi de pe ambele maluri ale Rinului, de cincizeci de ani încoace, îşi afirmă gândirea în numele ştiinţei franceze sau al ştiinţei germane; se ştie cât de aprig tind atâţia scriitori ai noştri din acelaşi răstimp să simtă vibrând în ei sensibilitatea franceză, inteligenţa franceză, filosofia franceză, în timp ce ceilalţi susţin că întrupează gândirea ariană, pictura ariană, muzica ariană; francezii le dau replica descoperindu-i cutărui maestru o bunică evreică şi venerând în el geniul semit. Nu este vorba aici de a investiga forma de spirit a unui savant sau a unui artist, ca să aflăm dacă ea poartă sau nu semnătura naţionalităţii sau a rasei lui, ci de a reţine dorinţa, cu totul nouă, a cărturarilor moderni ca ea s-o poarte. Racine şi Le Bruyere nici nu se gândeau să-şi considere operele şi să le înfăţişeze lumii ca pe nişte manifestări ale sufletului francez, după cum nici Goethe sau Winklemann să şi le subordoneze pe ale lor geniului germanic.1 Se petrece, mai cu seamă în rândul oamenilor de artă, un fenomen demn de reţinut. Este cu totul remarcabil ca oameni a căror activitate constă – profesional, am putea spune – în afirmarea individualităţii şi care, acum o sută de ani, odată cu romantismul, căpătaseră o conştiinţă atât de puternică a acestui fapt, să înceapă astăzi să abdice cumva de la ea şi să vrea să se considere expresia unei fiinţe obsteşti, manifestarea unui suflet colectiv. E drept că această abdicare a individului în favoarea “unui mare Tot impersonal şi etern” este pe placul altui romantism; e drept că această tendinţă a artistului se mai poate explica şi prin impulsul (pe care Barres, de pildă, nu-l ascunde defel), de a-şi spori încântarea de sine prin sine însuşi, căci conştiinţa eului individual se adânceşte considerabil prin conştiinţa eului naţional (şi, în acelaşi timp, artistul descoperă în această a doua conştiinţă noi teme lirice); se poate admite şi faptul că artistul nu este insensibil la propriul său interes când se pretinde expresia geniului naţiunii sale şi când îşi invită întreg neamul să se admire în opera pe care i-o oferă el, artistul.2 Oricare ar fi fost însă mobilurile, nu mai este nevoie să spunem cât de grav au acţionat marile spirite, sau cele considerate mari, împotriva a ceea ce se aştepta de la ele prin raportarea, zgomotoasă cum o ştim, a întregii valori proprii la neamul lor, cât de grav au măgulit vanitatea popoarelor, hrănind astfel aroganţa cu care fiecare îşi azvârle superioritatea în obrazul vecinilor săi.”3
- Cu toate că, şi în această privinţă, germanii par a fi inventatorii pasiunii pe care o dezvăluim aici; un Lessing, un Schlegel au fost cei dintâi, care, care şi-au exaltat poeţii fiindcă ştiu să exprime sufletul naţional (din exasperare faţă de universalismul literaturii franceze). – Reprezentanţii Pleiadei franceze, pe care unii ni-i vor cita în replică, au încercat să dea sensibilităţii lor o formă de expresie naţională, un limbaj naţional. Naţionalizarea sistematică a spiritului este, într-adevăr, o invenţie a timpurilor moderne. – În ceea ce-i priveşte pe savanţi, ea a fost desigur favorizată de dispariţia limbii latine ca limbă ştiinţifică, dispariţie despre care nu se va spune niciodată cât de mult a stăvilit civilizaţia. ↩
- Acesta ar fi fost, după Nietzsche cazul lui Wagner care, atribuindu-şi în faţa contemporanilor săi rolul de Mesia al artei germane, înţelesese că poate ocupa astfel “un loc bun”; de fapt, întreaga lui formaţie artistică, precum şi filosofia sa profundă, erau în esenţă universaliste (cf. Ecce homo, p. 58; “Nu i-am putu niciodată ierta lui Wagner faptul că s-a plecat în faţa dorinţelor Germaniei”). Oare nu s-ar putea spune acelaşi lucru despre cutare apostol al “geniului loren” sau provensal? ↩
- Julien Benda, Trădarea cărturarilor, trad. Gabriela Creţia, Humanitas, 2007. ↩