Ne aflăm într-o lume în care regimul presupus democrat ia forma unui eco-fascism imagologic ori a unei infantilocraţii3 la nivelul imaginarului adulţilor. Copiii nu mint, ei reprezintă viitorul şi trebuie protejaţi, mai mult, trebuie să intre în exerciţiul puterii de mici. Copiii nu dau loc în autobuz, şi mulţimită unui primar care vrea să rămână în pas cu timpurile noi – pe care le îmbrăţişează autentic – au un Consiliu care oferă consultaţii Primăriei, iar clădirea acesteia din urmă a fost transformată pe jumătate în creşă-grădiniţă-şcoală. Copiii sunt viitorul – trăiască viaţa – iar adulţii au obligaţia morală de-a rămâne în beatitudinea contemplării atunci când văd doi-trei copii jucându-se. Copiii, evident, asemenea rolului lor din societatea orwelliană – ori a rolului lor din orice regim totalitar – au prerogativele delaţiunii, iar cea mai gravă crimă posibilă este crima împotriva copiilor.
Un ecologism de faţadă, mai degrabă un eco-fascism birocratic în realitate, păstrându-şi caracterul media-induced al imagologiei. Sănătatea şi aerul curat se transpun legislativ în interzicerea fumatului în orice spaţiu public sau loc de muncă (fie şi privat), ori în amenajarea unor coloane cetăţeneşti în centrul bulevardelor, pentru biciclişti, plimbăreţi sau rolleri şi oricare alte activităţi sportive sănătoase – trăiască viaţa, fapt ce creează ambuteiaje inimaginabile la doar câţiva metri de cetăţenii sănătoşi, având ca rezultat un aer mai poluat decât era înainte de schimbările eco, direct în plămânii sănătoşi ai acestora. Dar datele nu contează, contează doar imaginea şi intenţia, iar intenţia primarului era nobilă, astfel încât nevoia lui era să audă doar cât de eficiente sunt măsurile sale, şi nimic altceva, că doar ne aflăm în paradigma ‘pot-face-orice’.
Întreaga legislatie e dată peste cap atunci când un condamnat la moarte – în uniunea în care aceasta a fost abolită! -, Désiré Johnson, exercitându-şi dreptul la o ultimă dorinţă, cere să fumeze o ţigară. Birocraţia este dată peste cap, condamnatul având dreptul la ultima ţigară, dar fumatul fiind interzis în incinta închisorii, mai mult, gardienii şi toţi ceilalţi implicaţi n-ar putea rezista fumului, fiind un atentat la sănătatea lor. Compania de Tutun, nu tocmai profitabilă în astfel de vremuri, ia cu asalt această oportunitate mediată – ţigara înseamnă viaţă şi libertate, astfel că ajută la amenajarea unui spaţiu pentru fumat, în afara incintei penitenciarului. Dacă iniţial Désiré Johnson este şi el un străin, spunând că e nevinovat, dar că dacă ar fi fost să omoare pe cineva, acel cineva ar fi fost cu siguranţă poliţistul rasist pe care a fost acuzat că l-a omorât, aşa cum Meursault a refuzat să-şi manifeste regretele pentru crima săvârşită (dacă a murit, ce mai contează), în cele din urmă Désiré intră în graţiile imagologilor, înduioșind telespectatorii macabrei televizări a execuţiei sale (căci totul e un reality show). În imaginarul infantilocrat, un criminal nu poate culege flori şi să le aranjeze încât să scrie trăiască viaţa, aşa încât, prin astfel de gesturi simbolice, Désiré obţine graţierea şi devine un erou popular.
Adevăratul nostru Străin este un funcţionar de vârsta a doua al primăriei. Un hedonist convins, trăitor-în-concubinaj, şi fără nici un gând de-a avea vreun copil. Cu alte cuvinte, mai tot ce poate marginaliza societatea sus-descrisă, prin practici, evident, mediatico-totalitare. Un simţ al ludicului îl face să fumeze pe ascuns într-o mică toaletă nu prea folosită din Primărie, cu toate că nu era un fumător înrăit. Coabitarea în clădirea primăriei a copiilor şi funcţionarilor a dus, în mod ineluctabil, la invadarea toaletei-pe-post-de-fumar de către o fetiţă, şi de aici la toate acuzaţiile de crimă împotriva copiilor (cea mai gravă, cum am spus) bazate de falsa declaraţie a fetiţei veşnic traumatizate, cu menţiunea că micuţii nu mint. Absurdul legislativ se pune în mişcare, dialogurile, acum mai mult ca oricând, sunt cât se poate de kafkiene, însemnând, cum am mai spus, că interlocutorii personajului central sunt surzi, de aici şi absurditatea dialogurilor – personajele vorbesc dar nu se aud -, atmosfera onirică în care plutim lin spre deznodământul iminent. Asemenea Străinului lui Camus, care a fost condamnat şi pentru că nu-şi iubea mama, în cazul străinului nostru, toate manifestarile sale verbale contra micuţilor constituie dovezi de netăgăduit că este vinovat, chiar dacă nu în acest caz (ce contează?), sau nu neapărat, ci întrucât poate constitui un pericol social în viitor, cu alte cuvinte, el este un străin, un element nedorit.
Totuşi, ne aflăm în lumea dominaţiei imagologilor, mass-media fiind la putere, iar reality show-urile reprezentând cea mai mare atracţie a divertismentului. Să nu uităm, trăim şi în epoca terorismului, astfel încât Star Academy-ul televiziunilor îşi va găsi un corespondent în Martyre Academy-ul realizat de o grupare teroristă care a răpit nişte inocenţi prin Orientul Mijlociu, aceştia concurând asemenea celor din ‘lumea liberă’, însă pentru propria viaţa – cel care pierde runda este decapitat. Televiziunile primesc o lovitură în rating, dar foarte curând vor prelua emisia de pe internet, iar lumea va vota conştiincios cu favoritul lor. Fără să-şi aştepte iminenta condamnare la moarte, străinul nostru cere să fie transferat la Martyre Academy, în schimbul unui inocent. Intanfilocraţia îi mai joacă o festă, căci el cere să fie salvat un canadian cam de vârsta lui, dobitoc şi fără familie. Teroriştii, şi ei în ton cu vremurile, îl vor elibera pe cel mai tinerel ostatic – trăiască viaţa! – iar străinului nu-i mai rămâne decât să piardă, în mod voit, probele emisiunii pe care o putea câştiga fără probleme, atunci când se află la duel cu canadianul. Personajul nostru este un martir al absurului, asemenea celor din operele deja evocate:
În acelaşi moment, milioane de internauţi încercau să se conecteze pentru a urmări imaginile execuţiei. Şeful comandoului îl apucase de păr pe prizonier, care – cu privirea îngrozită în faţa camerei – părea să-şi fi pierdut detaşarea obişnuită. Rămânând înţepenit în această atitudine teatrală, ca şi cum ar fi pozat pentru telespectatori, şeful comandoului trecu un cuţit lung şi tăios peste gâtul victimei, care râcni:
- Nu, vă implor…
Plângerea sa nu avu nici un efect. Se scurseseră câteva secunde, apoi călăul taie gâtul ostaticului, în timp ce sângele ţâşnea, iar trupul se zbătea ca acela al unei raţe. Cu o metodă de chirurg sadic, asasinul termină de decupat capul şi îl flutură ţinându-l de păr. Doi ochi încă holbaţi păreau să ceară milă camerei.
[...] literaturii în era blogului par tot mai limitate de lumea descrisă de Benoit Duteurtre. Îmi pun întrebarea de unde vine acest impuls totalitar, şi nu găsesc nici un răspuns [...]
Fetita si tigara — Benoit Duteurtre – Mind Porn…
Un alt fel de “Strainul” – cand copiii conduc…