Istorie şi mit în conştiinţa românească – Lucian Boia

Istorie şi mit în conştiinţa românească este o carte care a stârnit destule conflicte la nivelul elitelor-academice ale ţării, iar după simpla parcurgere a cărţii, cititorul va constata un anume schematism şi o pietrificare ideologică a celor care-şi apără cu disperare trecutul pe care l-au “făurit” în timpul comunismului naţionalist care a început după ce Ceauşescu a devenit primul preşedinte al României. Demitizarea este un lucru esenţial într-o societate contemporană empirică şi raţională, problema nefiind mitul în sine, după cum se străduieşte Boia să ne spună – o societate nu poate exista fără mituri -, ci acceptarea ca adevăr istoric şi empiric a miturilor a căror funcţie a fost cea de legitimare a regimului comunist, căci cu toate miturile precedente, doar legionarii s-au apropiat de exacerbarea naţionalistă începută în anii şaptezeci.

În introducere Lucian Boia defineşte principalii doi termeni cu care vom lucra: istorie – înţeleasă ca desfăşurarea obiectivă a unor evenimente, ori ca discursul despre evenimentele respective, cea de-a doua semnificaţie reprezentând termenul popular de „istorie”, care nu poate fi decât o imagine simplificată şi deformată a celei dintâi; şi mit – „construcţie imaginară (nici reală, nici ireală) destinată să pună în evidenţă esenţa fenomenelor cosmice şi sociale, în strâns raport cu valorile fundamentale ale comunităţii şi în scopul de a asigura coeziunea acesteia”.

Primul capitol, “Istorie, Ideologie, Mitologie“, prezintă etapele parcurse de istoriografia românească începând cu prima jumătate a secolului XIX (momentul începerii procesului de integrare în Occident), până la momentul comunismului-naţionalist (anii 70-80 ai secolului XX), şi se încheie cu o afirmaţie referitoare la perpetuarea mentalităţii istorice comuniste în anii ulteriori căderii acestuia. În paralel cu aceste etape, Lucian Boia discută contextului politic al epocilor respective, şi subliniază strânsa relaţie dintre discursul istoric şi ideologia sau scopul politic urmărit. Tot în acest capitol identificăm temele majore abordate de istoriografia românească şi care vor fi adesea supuse mitificării, anume: originea românilor, formarea poporului român şi unitatea acestuia (şi care, printre altele, vor fi subiectele capitolelor ce urmează).

În capitolul II – “Originile” – importanţa originilor şi implicit a mitului fondator se explică prin faptul că recursul la origini legitimează însăşi existenţa unei comunităţi (de la trib până la statul-naţional modern), la fel cum reînnoirea acestor mituri prin localizarea altor momente fondatoare (evident posterioare primului moment fondator) creează astfel o legătură directă dintre originea primordială şi actuala putere în comunitate. Astfel trecem succesiv prin fazele identificate de istoriografie ca fiind originare şi care apar în ordinea: romană, daco-romană, dacă. Fiecare dintre acestea va avea parte, când ideologia o cere, de o exagerare aproape fantastică. Trebuie menţionat şi momentul slav, semnalat cel mai bine de către Ioan Bogdan în problema formării poporului român, dar care odată cu instalarea comunismului şi prima perioadă a acestuia îşi va găsi exagerarea precum cele prezentate mai sus.

Problema imediat următoare “originilor”, dar în acelaşi timp în directă legătură cu aceasta, este aceea a spaţiului în care poporul român s-a format. “Continuitatea“, capitolul III, pune în discuţie teoriile formulate referitoare la aria de formare a poporului român (teoria roesleriană, imigraţionistă, a admigrării etc). De remarcat este că anterior regimului ceauşist importanţa lingviştilor în această problema a fost oarecum ignorată, iar în acesta din urmă, când au fost consacrate lucrări de specialitate sau chiar traduceri străine, acestea nu serveau deloc ideologiei naţionalist-comuniste întrucât se susţinea formarea limbii române undeva la Nord şi Sud de Dunăre, în total dezacord cu caracterul izolaţionist caracteristic, care tindea să limiteze acest spaţiu strict la cel al Daciei sau chiar al României actuale.

Unitatea naţională a românilor sau sentimentul lor de unitate este un subiect foarte delicat din perspectiva ideologică a istoriei, cu atât mai mult cu cât Unirea Principatelor şi mai apoi formarea României Mari trebuiau legitimate. Capitolul IV, “Unitatea“, urmăreşte evoluţia demersurilor istoriografice în acest sens (păstrându-se paralela istorie-ideologie) şi a mitologiilor formate în acest sens.

Următoarele două capitole – “Românii şi ceilalţi“, “Principele Ideal” – sunt consecinţe ale celor trei mari direcţii ale istoriografiei româneşti, deci şi a mitificării, prezentate anterior, care apar adânc înrădăcinate în conştiinţa românească. Primul dintre ele îşi are baza pe “complexul de cetate asediată” generat de imaginarul colectiv şi urmăreşte raporturile românilor cu străinii (din interiorul sau exteriorul ţării) şi modul în care acestea s-au manifestat în sens mitologic. Al doilea, ceva mai legat de ideea de unitate în jurul căreia apare un personaj-simbol (în postură de erou-salvator şi atingând un anumit nivel de sacralitate), parcurge evoluţia şi modificarea panteonului românesc al acestor personaje puternic mitificate.

Ultimul capitol – “După 1989” – analizează, pe scurt, modul în care România post-decembristă păstrează discursul istoric comunist şi miturile promovate de acesta (se remarcă tot mai puternica cristalizare a mitului conspiraţiei) dar condamnă la uitare cei aproape 50 de ani de istorie sub comunism.

Pentru a evidenţia mai bine concluziile la care ajunge Lucian Boia trebuie prezentate – chiar dacă pe scurt – tendinţele discursului istoric în diferitele epoci. Important de menţionat este şi faptul că în orice perioadă se găsesc şi păreri “împotriva curentului”, dar în cele ce urmează vor fi analizate principalele curente (de altfel şi cele reprezentative pentru mitologia colectivă). Astfel, până pe la mijlocul secolului XIX, discursul istoric este în genere naţionalist, iar scopul politic urmărit este acela de integrare în structurile occidentale, aşadar se mizează, din punct de vedere al originilor, pe faza romană şi tezele latiniste. După această perioadă tabăra naţionalistă se separă în occidentalişti (păstrând atributele prezentate anterior) şi autohtonişti sau tradiţionalişti, tot naţionalişti şi ei, după cum ne atrage atenţia Lucian Boia, dar care vedeau ca fiind necesar păstrarea tradiţiilor specifice româneşti şi înlăturarea influenţelor străine (apar astfel „ceilalţi”). În epoca romantică din acea perioadă se va contura faza dacă a istoriografiei româneşti, care însă va fi pe deplin valorificată şi exagerată ceva mai târziu. Total deosebit apare aportul societăţii “Junimea”, pe de-o parte detaşarea prezentului (pe cât posibil) din discursul despre trecut şi pe de alta sincronismul dintre mişcarea junimistă şi mişcările ideilor din Occident.

Despre “Junimea” Lucian Boia afirmă fără rezerve: “A rămas până astăzi singura încercare notabilă în cultura română de detaşare a prezentului de trecut, de punere în discuţie a problemelor actuale fără obsedanta raportare la precedentele istorice reale sau imaginare”. Replica junimistă la exagerările latiniştilor este situarea istoriei româneşti de până în epoca modernă într-o barbarie orientală, după cum a denumit-o Titu Maiorescu. Şcoala critică apărută spre sfârşitul secolului XIX va însemna intrarea istoriografiei româneşti în era profesiona-lismului. Dimitrie Onciu, Ioan Bogdan şi Nicolae Iorga apar ca principalii promotori şi utilizatori ai metodologiei critice (primii doi fiind de formaţie germană şi junimişti de altfel). La începutul secolului XX, Lucian Boia consideră că şcoala română de istorie este complet formată, iar acest lucru se va reflecta mai ales în calitatea lucrărilor apărute în acea epocă. Astfel, marea problemă a originilor ajunge la faza daco-romană propusă de Ioan Bogdan, care şi în procesul formării poporului român va aduce elementul novator reprezentat de slavi (fiind şi primul mare slavist român).

Următorul moment începe să se contureze odată cu trecerea în noul secol şi să fie supralicitat după înfăptuirea unirii din 1918, acest moment poartă pecetea naţionalismului autohtonist şi deci izolaţionist, aflat în căutarea şi valorizarea specificităţii civilizaţiei româneşti, care se identifică în mod special cu mediul rural şi religia ortodoxă (în antiteză cu civilizaţia occidentală, mediul specific urban şi religia catolică sau protestantă). Toate condiţiile par favorabile intrării în faza dacă a istoriografiei româneşti. La momentul intrării în primul război mondial, Lucian Boia nu pierde prilejul de a mai discuta un subiect cu adevărat tabu în mentalul colectiv dar şi în mediul istoric universitar, legat de opţiunea luptei împotriva Puterilor Centrale (în vederea eliberării Transilvaniei), unde constată că o parte deloc neglijabilă a elitei româneşti a optat fie pentru neutralitate (cei mai puţini), fie pentru intrarea de partea germanilor (subiect căruia autorul îi va consacra un studiu separat – Germanofilii – 2009). La nivelul întregii Europe, spre sfârşitul perioadei interbelice, alunecarea spre regimuri autoritare este evidentă. În acest context se dezvoltă mişcarea naţionalist-extremistă a legionarilor, promovând un discurs istoric de tip autohtonist (în care toate precedentele modele vor fi duse la extrem), iar foarte sesizabil devine rolul religiei în ideologie sau mai degrabă deformarea sensului religiei pentru a servi ideologiei. Pentru legionari ortodoxismul se suprapune cu românismul (autorul semnalând cunoscuta origine a naţionalismului românesc – Şcoala Ardeleană – curent cultural şi ideologic greco-catolic, la care se adaugă o nedorită apropiere de Rusia prin elementul ortodox) având „idealul utopic al unui organism naţional purificat, omogen sub raport etnic, cultural şi religios”. Dacii devin strămoşii direcţi ai românilor, iar Zalmoxis un precursor al lui Iisus, totul înconjurând personalitatea mitificată a „Căpitanului”. Trecând pentru moment peste prima fază a comunismului până la deriva naţionalistă a dictaturii lui Ceauşescu, începând cu 1971, putem observa asemănarea uluitoare dintre naţionalismul-extremist de dreapta şi cel de stânga, care va prelua, îmbogăţi şi amplifica fondul discursului istoric moştenit din anii 40.

Poate cele mai elocvente afirmaţii ale lui Lucian Boia sunt cele teoretice legate de discursul istoric, prin a căror însuşire se poate progresa şi în special se poate trece peste viziunea comunistă asupra metodologiei discursului istoric (istorie absolută, adevăr unic şi incontestabil), adânc înrădăcinată în societatea românească. Istoria va fi întotdeauna relativă, la fel cum nici un istoric nu va putea să se desprindă complet de timpul istoric în care trăieşte şi astfel existând un inevitabil proces de mitificare. Problema separării mitologiei de istorie şi a discursului istoric de ideologie este esenţială în vederea sincronizării cu occidentul european, întrucât această “defazare” faţă de modelul occidental reprezintă principala problemă a societăţii româneşti. În condiţiile transformărilor istoriografice ale secolului XX este necesară o revizuire completă a istoriei româneşti, în mod critic şi apolitic. “Nimic nu lămureşte mai bine prezentul şi căile alese spre viitor decât modul cum o societate înţelege să-şi asume trecutul.”

Structura imaginarului istoric din perioadele regimurilor totalitare, fie de dreapta, fie de stânga, în fazele lor naţionalist-extremiste reprezintă unul dintre cele mai bune exemple – întalnite în lucrarea de faţă – ce se pretează la analiza modului în care discursul istoric ideologizat se fixează în imaginarul colectiv al unei societăţi, totodată supravieţuind cu mult regimurilor în cauză. Din ceea ce reiese de mai sus, celor două orientări politice – ideologic aparent opuse – le-am atribuit prin prisma discursului istoric o structură asemănătoare, dacă nu chiar identică, atitudine argumentată în cele ce urmează. Pentru relevanţa istorică a ţării noastre şi pentru a ne menţine în paradigma lucrării lui Lucian Boia, am ales mişcarea legionară (reprezentând dreapta-naţionalistă) din anii 40 ai secolului trecut şi dictatura ceauşistă între anii 70-80 ai aceluiaş secol (reprezentând, evident, stânga-naţionalistă). Complexul de “cetate asediată” este central pentru ambele ideologii, acesta împreună cu raportarea la origini reprezentând principalele modalităţi de legitimare a puterii. În cazul naţionalismului de dreapta, complexul de “cetate asediată” se exteriorizează prin crearea unui pseudo-duşman, a aşa-numiţilor “ceilalţi”, adică a străinilor, aceştia fiind identificaţi drept răspunzători pentru ocuparea locurilor de muncă, a posturilor de conducere, pentru monopolizarea diferitelor sectoare economice şi culturale dar şi drept complotişti împotriva statului. La naţionalismul de stânga apare acelaşi pseudo-duşman, element sine qua non, “ceilalţi” fiind occidentalii imperialişti şi fosta clasă socială superioară. De remarcat că în cazul naţionalismului de dreapta principala învinuire adusă “celorlalţi” este de ordin socio-economic şi abia în plan secund apare subminarea statului-naţional, pe când la polul politic opus, această ordine este inversată. Rezultatul e acelaşi, crearea unei fobii, a unei stări permanente de frică şi de pericol fictiv, atât pentru individ, cât şi pentru siguranţa statului. În lupta cu duşmanul comun individul este temporar suprimat. Paradigma libertăţii este astfel translatată de la libertatea individuală, o libertate egoistă, inferioară, la un tip superior de libertate colectivă, pentru care este cerută şi justificată sacrificarea celei dintâi.

Ambele orientări politice sunt caracterizate prin autohtonism şi izolaţionism, acestea răsfrângându-se în mod evident în discursul istoric privind originea. Dacii sunt aici elementul de legătură, românii apar ca urmaşii lor direcţi, neamestecaţi cu alt neam, viteji, drepţi şi înşişi suficienţi. Reînnoirea mitului fondator de-a lungul istoriei, care devine astfel simplificată şi unitară, creează o punte între origine şi actualitate (de fapt lucrurile se petrec invers, realităţile sau idealurile prezentului sunt proiectate în trecut), dar mai mult decât atât se afirmă o ereditate directă între „conducătorul fondator” şi conducătorul prezent. Cultul personalităţii ocupă locul de frunte în ierarhia imaginarului colectiv, prezent la ambele orientări politice. Conducătorul este carismatic, infailibil, aproape sacru şi având un rol mesianic (mitul eroului şi al salvatorului). Mitificarea personalităţilor Corneliu-Codreanu Zelea şi Nicolae Ceauşescu au urmat îndeaproape acest tipar. În cazul celui din urmă se poate menţiona şi omniprezenţa sa, datorată multitudinii portretelor şi tablourilor care îl înfăţişază sau a formulelor oficiale prezente în cele mai elementare discursuri în care numele său este nelipsit.

Din cauza timpului relativ scurt al activităţii mişcării legionare nu se poate întrevedea cu certitudine manifestarea sa ulterioară, dar structura imaginarului istoric se poate desluşi. Mai mult, o vedem preluată şi îmbunătăţită după 30 de ani. Pe fondul acestor structuri asemănătoare, aceste ideologii aveau în vedere reducerea la un „tip unic” a aproape tot ce fascinează prin diversitatea sa: cultură, istorie şi fiinţa umană.

Prin Istorie şi mit în conştiinţa românească, Lucian Boia a realizat unul dintre cele mai semnificative eforturi de democratizare prin cultură şi cunoaşterea trecutului pe care le-a trăit vreodată România postdecembristă, singurul minus fiind acela că a stârnit o adevărată tendinţă a demitizării în rândul tinerilor din preajma sa, astfel istoriografia pare mai interesată de demitizarea întregii istorii, apriori mitificată pare-se, decât de cercetarea critică a ei, cum ar trebui să se facă pentru a avea o viziune obiectivă asupra trecutului sau o “istorie aşa cum a fost ea”, după cum spunea Ranke.

Postat în carti și etichetat după cum urmează: , , , , , . Nu uitați să vă abonați prin e-mail sau RSS pentru ultimele noutăți.

Cumperi și citești cărți? Ești unul dintre cititorii constanți ai blogului? Răsfoind și cumpărând din ofertele foarte bune - perfect croite pentru avizii de lectură și alți șoricei de bibliotecă - de aici sau aici, ții pasul cu recomandările mele și noile apariții editoriale, în română sau engleză, iar în plus, ajuți la susținerea blogului.


scrieri recente dă cu zaru'

7 Responses to “Istorie şi mit în conştiinţa românească – Lucian Boia”

  1. [...] recenzie cuprinzatoare a cartii lui Lucian Boia, Istorie si mit in constiinta romaneasca, gasim pe Mind Porn in saptamana ce tocmai a trecut: “Prin Istorie şi mit în conştiinţa [...]

  2. [...] făcând distincţiile necesare putem vedea în Filmul surd în România mută… ceea ce Istorie şi mit în conştiinţa românească a lui Lucian Boia a reprezentat pentru istorie şi istoriografie ori Iluziile literaturii române a profesorului [...]

  3. [...] În acest din urmă caz, mecanismul este asemănător celui evidenţial de Lucian Boia în Istorie şi mit în conştiinţa românească, însă aplicat prezentului, în sensul că devine foarte evident după parcurgerea [...]

  4. [...] recitit din Lucian Boia, pentru o demitizare a diverselor discursuri cu care eşti bombardat, atât Istorie şi mit în conştiinţa românească, cât şi Capcanele istoriei. Share [...]

  5. [...] o sinteză a cărţii România, ţară de frontieră, cu ceva bucăţi, sustrase, evident, şi din Istorie şi mit… sau Capcanele istoriei, astfel că am putea considera De ce este România altfel? un rezumat al [...]

  6. [...] de-a face cu inteligenţa, provocarea şi argumentarea specifice din cărţi (excelente) precum Istorie şi mit în conştiinţa românească, România, ţară de frontieră a Europei sau chiar Capcanele istoriei. Se aseamănă mai degrabă [...]

  7. […] Mari (Humanitas, 2014). Am scris despre câteva cărți de Lucian Boia pe blog (aici, aici, aici și aici), și am citit mare parte tot ce a publicat. Balcic încă n-am apucat să citesc, dar e […]

Leave a Reply