Apoi, ca prin farmec, începură cu toţii să cânte iar aceleaşi trei sau patru note, accelerând ritmul dansului. Alungau odihna şi somnul, se luau la întrecere cu timpul, satisfăcuţi de nevinovăţia lor.
Toţi zâmbeau şi Eluard se înclină spre o tânără fată pe care-o ţinea pe după umeri:
“Când omul e în slujba păcii surâde-ntotdeauna.”2
Şi fata începu să râdă, bătînd şi mai vârtos cu talpa-n caldarâm, aşa fel încât se înălţa cu câţiva centimetri deasupra lui, antrenându-i şi pe ceilalţi în saltul ei, încât în clipa următoare toţi făceau doi paşi pe loc, şi un pas înainte, dar nimeni nu mai atingea pământul; da, zburau cu toţii deasupra pieţei Sfântului Vaclav, hora lor aducea cu o uriaşă cunună ce se avânta spre înălţimi, în timp ce eu alergam pe pământ şi priveam după ei, şi ei pluteau în sus îndepărtându-se mereu, săltând în zbor piciorul drept spre stânga şi stângul spre dreapta, şi sub ei se afla Praga cu cafenelele ei gemând de poeţi, cu închisorile gemând de trădători ai poporului, iar la crematoriu avea loc incinerarea unei deputate socialiste şi a unui scriitor suprarealist – fumul urca spre cer ca o prevestire norocoasă şi eu auzeam glasul metalic al lui Eluard:
“Iubirea stă de veghe şi e neobosită.”
Şi alergam pe străzi, urmând această voce, de teamă să nu pierd din ochi superba cunună de trupuri plutind deasupra oraşului şi, cu spaimă în suflet, îmi dădeam seama că ei zburau ca păsările, şi eu cădeam, ca o piatră, că ei aveau aripi, iar eu n-o să le mai am niciodată.3
Pe atunci în roman se întâmpla că tocmai fusese spânzurată o deputată a partidului socialist, acuzată de tradare a intereselor poporului, dar mai fusese spânzurat şi suprarealistul ceh Zavis Kalandra, prieten apropiat al lui André Breton şi Paul Eluard: “Iar tinerii cehi dansau ştiind că, în ajun, în acelaşi oraş, se legănaseră-n ştreang o femeie şi un suprarealist, şi dansau cu atât mai frenetic, cu cât hora lor se voia o manifestare a inocenţei ce constrasta flagrant cu mârşăvia celor doi trădători ai poporului şi ai aspiraţiilor acestuia.”
Breton i-a scris lui Eluard să-l apere pe Kalandra, în mod evident nevinovat, şi chiar acesta din urmă apelase la prietenul său care avea posibilitatea de a-l salva, dar aici ne este prezentată hora ca metafora a conformismului, căci Eluard era “prins într-o gigantică horă încinsă între Paris, Moscova, Varşovia, Praga, Sofia şi Atena, între toate ţările socialiste şi toate partidele comuniste din lume, recitând pretutindeni frumoasele sale versuri despre bucurie şi fraternitate“, şi va refuza să-şi ajute prietenul-trădător-al-poporului.
Legat de fragmentul de la început, Lodge subliniază tendinţa scrierilor magico-realiste de-a prezenta zborul, levitaţia sau căderea în aer liber, dând ca exemple Un veac de singurătate al lui Gabriel Garcia Marquez, Versetele satanice de Salman Rushdie şi Nights at the Circus al Angelei Carter. Dar levitaţia în cazul lui Kundera vine să sublinieze diferenţa ontologică dintre personajul-observator, care este un exclus al horei, deci un interzis al Partidului care nu poate participa la ritualurile fraternităţii umane, fiind un neom pentru ceilalţi; în schimb zburătorii reprezintă conformiştii, dar în acelaşi timp puritatea din perspectiva puterii, puritate subliniată prin ritual şi distanţarea fizică (cu toate că magică) realizată în scena zborului, apoi refuzul de-a vedea crimele puterii şi siguranţa sub care sunt puşi prin participarea la dansul şi euforia colective.
O imagine foarte cinematografică, după cum spune şi Lodge, avem multiple schimbări ale perspectivei: de la nivelul pământului şi al observatorului, la panorama oferită de cei înălţaţi prin horă; în timp ce undeva intre cele două planuri pluteşte fumul negru al celor doi spânzuraţi-şi-acum-incineraţi.
[...] de aceasta, şi implicit de comunism, am scris aici şi aici. [...]
[...] dar jocul ontologic e acelaşi). Zborul prezentat mai jos poate fi comparat cu zborul din cartea lui Kundera, ar ieşi ceva interesant. Desigur, avem şi zborul din Versetele satanice, tot ca manifestare a [...]