Vorbim de creaţie artistică, iar arta este profund amorală, cum am mai spus-o de atâtea ori. Atunci când o operă este subordonată unui scop moral, ea este lipsită de valoare artistică. În schimb, o operă poate prezenta o viziune morală ori imorală, ceea ce se întâmplă de obicei, întrucât sunt inerente civilizaţiei noastre, însă arta primează. Aşa se întâmplă cu toate operele autentice, amoralitatea fiind o condiţie sine qua non a calităţii.3 Viziunea unică asupra istoriei şi adevărului, normele omului nou, arta-burgheză-degenerată, been there done that spune o bună parte a lumii. Orice uniformizare în artă reprezintă kitschul. În regimurile totalitare, kitschul – surpriză! – ia forma pudibonderiei. Omul nou trebuie să fie pur, drept şi moral, iar cea mai mare dramă a sa nu poate fi decât o simplă problemă în dragoste – mă iubeşte sau nu mă iubeşte -, aşa cum se întâmplă în majoritatea filmelor comuniste, atmosferă foarte bine redată de Kundera în Insuportabila uşurătate a fiinţei.
Milan Kundera probabil că a dat cea mai actuală definiţie a kitschului: kitschul reprezintă absenţa căcatului. Prin căcat înţelegem orice abatere de la viziunea unică asupra lumii, de la imaginea idealizată a acesteia, orice crăpătură apărând într-un tablou înfăţişând copii jucându-se pe o iarbă perfectă. Absenţa căcatului înseamnă a nega că omul e rău de la natură, că el este curios şi complex. Pentru Vaclav Havel, acest kitsch înseamnă moartea poveştii. Într-o lume în care arta este normată politic, povestea va fi şi ea unică, iar totul va fi dinainte cunoscut. Această plăcere pentru o calitate deja cunoscută, ne spune Gadamer, reprezintă esenţa kitschului. Omul prins în cuşca de fier a birocraţiei are un destin dinainte stabilit, şi nici o mişcare de prisos nu este permisă. Orice mişcare este calculată, iar orice manifestare a iraţionalului devine, astfel, un act de disidenţă. Ne gândim la Alphaville şi Metropolis, după care ne imaginăm un film de Antonioni prezentat într-un cinema dintr-un stat totalitar, de la Il deserto rosso, Zabriskie Point, la Professione: reporter, unde o întreagă filosofie a liberului arbitru este reprezentată. În acest context trebuie privită şi ‘joaca’ permanentă dintre Vuică şi Nicu din Reconstituirea lui Lucian Pintilie.
Posibilităţile literaturii în era blogului par tot mai limitate de lumea descrisă de Benoit Duteurtre. Îmi pun întrebarea de unde vine acest impuls totalitar, şi nu găsesc nici un răspuns satisfăcător. Copiii sau adolescenţii tot vor reuşi să facă rost de filme porno, se vor apuca de fumat, la început tutun, mai încolo iarbă, şi tot se vor fute înainte de majorat, cel puţin unii. Tot aşa cum unii vor fi violenţi cu oameni şi animale, simţind plăcere din treaba asta. Nu-i cel mai grozav lucru, dar e inevitabil, dat fiind că viaţa nu e perfectă, iar orice încercare de creare a unei utopii va eşua lamentabil, ca toate experimentele totalitare de acest fel (paradoxul utopiei e că orice utopie e totalitară). Această tendinţă îmi mai aminteşte şi de povestea Clementinei din Smulgătorul de inimi de Boris Vian, altă carte care ar trebui (re)citită în acest context.
Încheiem cu următoarea remarcă a lui Paul Krassner: “Teenagers who used to hide their pot-smoking from their parents have become parents who hide their pot-smoking from their teenagers.”4
- că facebook nu prea contează, cel puţin pentru unii, reprezintă o cu totul altă discuţie, tendinţa este aceeaşi. ↩
- prin adăugarea unui avertisment 18+, la primul report ↩
- Îmi vine în minte Călugăriţa lui Diderot, poate ar trebui (re)citită de diverşi policy makers. ↩
- Paul Krassner, Paul Krassner’s Psychedelic Trips for the Mind, High Times Press, 2001. ↩
Internetul si pudibonderia — ideologia kitschului – Mind Porn…
e cu filme porno!…
Zic ca ar trebui mentionat si Wilde care a transat problema imi pare, cu al sau “There is no such thing as a moral or an immoral book. Books are well written, or badly written.”. Si celebrul “worse [than immoral]; it was badly written”. (Vezi transcrierile de la procesele lui si in special interogatoriul condus de Carson, ca-i delicios.)
Exact, uitasem de Wilde. Chiar acum muuult timp a fost o discuţie pe fain pe tema asta, iar interogatoriul îmi amintesc că a fost de un real folos.
PS: ar trebui să le traducă Cosmin
[...] libertate imagistică deplină. Iar zonele pozitive – să le spunem astfel pentru a satisface imperativul corectitudinii politice -, dar poate mai bine zis clasice – construcţie, narativitate, forţa vizuală, acţiunea [...]
Ideea asta că arta ar trebui să propovăduiască o noțiune sau alta de moralitate nu ar avea legătură cu faptul că până în Renașetere activitiățile artistice (chiar dacă artele parcă erau altele atunci) tocmai asta făceau?
Şi în Renaştere tot asta făceau, cu toată apariţia personajelor mitologiei antice. La fel în manierism, baroc (contra-reformă) şi tot aşa – chiar şi arta din spaţiul protestant are o notă morală dominantă – în principal prin tema vanitas. Arta a început să se elibereze cu adevărat în secolul XIX, după Revoluţia Franceză, însă pe tot parcursul secolului respectiv ideea de moralitate era destul de dominantă (printre academişti, sau de exemplu Tolstoi în What is art). Totuşi, avangardele secolului XIX sunt în mare parte eliberate de constrângerile astea, iar din secolul XX de tot. (neînsemnând că arta n-a fost instrument politic, propagandă şi altele, dar legat de moralitatea artei, doar regimurile totalitare au readus-o în faţă ).