În primul rând nu-i tocmai comedie, dat fiind că am râs-zâmbit1 de vreo două-trei ori, iar asta s-a întâmplat dacă nu în primele treizeci de minute, maxim cu un sfert de oră mai târziu. Asta ne duce la a doua problemă, cea a timpului. Avem o comedie care practic traduce canonul occidental al comediilor de-acum 10-20 de ani în româneşte (nu şi în mediul românesc) şi-atât, dar în plus mai ţine şi undeva către două ore, spre exasperarea spectatorului care oricum ştia tot ce se va întâmpla dar s-a gândit că poate va râde niţel.
Începutul cred că a fost destul de ok, totul până s-a ajuns la penibila (ba nu, desigur că originala) situaţie a părinţilor pentru care calculatorul era deopotrivă Satan şi E.T. să se agaţe reciproc pe chat room.2 Pornografierea parţială a filmului din păcate n-a contribuit la comicul său, decât prima scenă, şi poate fi privită cel mult din perspectiva unei destinderi a cinemaului românesc, dar încă o dată spun că în anul 2011 sau 2010 când a fost filmat, deja e a bit too late.
De altfel, a considera o calitate bună a sunetului şi imaginii (după cum am văzut că e apreciat filmul), şi destinderea din punct de vedere al sexului (s-au chinuit să tot menţioneze că puştiul era minor, deci atât imagine cât şi concepţie despre) drept plusuri, e comparabil cu a spune despre un blog prost, pentru a ne plasa acum în sfera onlineului, că autorul său “măcar scrie corect”, adică a-l îngropa şi mai rău, el având mijloacele tehnice necesare, dar fără nici un beneficiu pentru el ori receptor.
Un al aspect care te “loveşte” este Bucureştiul, sau mai bine zis oraşul acela necunoscut, încercat a fi transformat într-o suburbie dintr-o ţară civilizată, dar care în film e totuşi Bucureşti. N-avem trafic, n-avem aglomerări pe trotuar sau în parcuri, n-avem aglomeraţie niciunde, un oraş curat, mult prea curat, fără case şi blocuri urâte sau murdare; apoi surpriză, familia spălătoreasă-de-lux-plus-întoarce-foaia-partiturii nu stă într-un bloc comunist, ci într-unul interbelic, spaţios, şi nici din astea din oricare, ci tocmai într-unul renovat, că nu puteam strica prin nimic atmosfera idilică a filmului. Şi nu prezentarea fanteziei drept cotidian e problema, ci transformarea cotidianului în respectiva fantezie, acţiunea putea pur şi simplu să se desfăşoare într-un oraş necunoscut3 căci oricum nu arată a oraş cu mai mult de cincizeci de mii de locuitori.
Nu are rost să menţionez multitudinea clişeelor utilizate pentru că nu mă aşteptam să fie un film bun, original, ori să-ţi pună măcar un singur neuron în mişcare pentru oricare durată, mă aşteptam să fie măcar amuzant, dar n-a reuşit.
Şi acum că tot am adus vorba de sexualitatea în România, aduc cu siguranţa cea mai importantă şi interesantă informaţie a prezentului articol, este vorba despre ultima carte a lui Andrei Oişteanu care va apărea în 2012 la Polirom, legată de: “problema sexualităţii în cultura română tradiţională, premodernă şi modernă. Titlul probabil al cărţii va fi Sexualitate şi societate. Este şi acesta un subiect „interzis“, ascuns în dulap de către o societate pudibondă, ipocrită, ultraconservatoare.”4
- ţinând cont că am decis să-l văd înseamnă că eram şi într-o dispoziţie pentru o comedie bună ↩
- în sensul că au ratat gluma cu vreo 10-15 ani; se putea, de altfel, şi mai rău ↩
- în caz că se întreabă cineva, apare la un moment dat un prim-plan cu un indicator RATB, ca sursă-directă-şi-scrisă ↩
- recomand citirea întregului interviu ↩
Anul acesta am vazut putine filme romanesti (si singurul care m-a impresionat a fost Pescuit Sportiv). Imi trebuie un imbold pentru a incepe maratonul. Am citit cam des ca Buna, ce faci? se incadreaza perfect in noul val cinematografic romanesc, dar vad ca de clisee tot nu se lasa. Cred ca despre cotidianul in filmele romanesti s-ar putea scrie o carte, sau realiza un mic filmulet
O carte de fictiune, cu siguranta!
Buna- Ce faci- Un romantic-porno-comercial – Mind Porn…
Buna! Ce faci? Despre clisee si “new romanian cinema”….