Am scris de curând despre Ungaria lui Orban, încercând să aduc, pe scurt, o viziune de ansamblu asupra schimbărilor produse în Ungaria în ultimul timp. Ungaria reprezintă, poate, primul caz de acest fel, dar nu trebuie trecut cu vederea faptul că în Austria, Heinz-Christian Strache, preşedintele Partidului Libertăţii (Freiheitliche Partei Österreichs – FPÖ) are, conform sondajelor, mari şanse de-a deveni cancelar, FPÖ fiind un partid de extrema dreaptă. La sfârşitul lunii trecute a avut loc un fel de bal al noii-drepte europene, desigur în mod întâmplător pe 27 ianuarie, unde invitat de onoare a fost Marine Le Pen, fiica celui care a asigurat continuitatea populismului de drepta în ultimele (multe) decenii, Jean-Marie Le Pen (Frontul Naţional). Dacă în trecut celelalte partide extremiste din Europa s-au distanţat de Jean-Marie Le Pen, se pare că odată cu preluarea ştafetei de către Marine, se formează ceea ce s-ar putea numi “internaţionala extremei drepte.”
În cele ce urmează voi prezenta patru tipologii ale liderului carismatic, oricare posibil să apară într-un asemenea context social – căci în primul rând carisma (de orice fel) apare în momente grele şi tensionate, având ca referinţă principală studiul Liderul carismatic al lui Alexandre Dorna, apoi anumite elemente ale teoriei carismei şi filosofiei politice ale lui Max Weber (prezentate succint aici). anumite tipologii pot fi stabilite pentru înţelegerea mai bună atât a contextului în care acţionează acesta, cât şi a manifestărilor sale. Astfel, avem patru categorii (ipotetice) ale carismei din perspectiva lui Alexandre Dorna: carisma mesianică, carisma cezariană, carisma totalitară şi carisma populistă.
Carisma mesianică are o latură religioasă şi una secularizată, cea din urmă manifestându-se de-a lungul istoriei Occidentului. În cazul profeţilor, Max Weber identifică două tipuri de atitudine profetică, cea mistică şi cea ascetică. Misticul refuză orice acţiune, considerând omul capabil să-l recepteze pe Dumenzeu în mod direct, înmagazinând în el esenţă divină, nefiind doar un instrument al Său, în timp ce ascetul este activ, cu toate stările sale contemplative, el nu renunţă la acţiune pentru a obţine mântuirea. Un exemplu relevant este cel al lui Isus. În tradiţia islamică el este considerat un profet, pe când în tradiţia creştină el a devenit Hristos, însemnând mesia în greacă. Figura mesianică întruchipează idealul, ca urmare a unei nevoi a oamenilor indusă de aşteptare, în general fiind vorba de perioade de crize spirituale şi mare efervescenţă socială. Căci, aşa cum se ştie, chiar şi revoluţiile moderne nu se produc din cauza vreunei sărăcii absolute, ci din cauza aşteptărilor (reforma) nesatisfăcute. Individualismul lasă loc colectivismului, iar oamenii au credinţa că idealurile lor vor fi împlinite. După cum spune Dorna, terenul mesianic preexistă mesianismul carismatic, personificat într-un om cu abilităţi deosebite, întrucât Mesia va fi cel care aduce asigurări în două (alternativ sau concomitent) aspecte fundamentale ale vieţii omului: viaţa şi viaţa de după moarte; cărora le aduce posibilitatea mântuirii, fapt ce demonstrează că Mesia nu rezistă doar prin legăturile cu suferinţele şi crizele unui popor, ci şi cu devenirea sa cea din urmă. Aceste caracteristici sunt specifice fiecărui popor în parte, motiv pentru care fundamentele concrete pe care răsare mesianismul sunt strâns legate de naţionalismul şi tradiţia istorică aferente.
Mesianismul poate fi descompus în trei mari momente: ruptura, depăşirea şi împlinirea, foarte bine regăsite în tradiţia islamică, unde societatea are un ideal al regulilor de viaţă perfect stabilite pentru totdeauna, fiind enunţate de către profet, care în postura sa de inspirat al lui Dumnezeu, este perfect la rându-i. Carisma mesianică are o forţă impresionantă în ceea ce priveşte fanatizarea grupului carismatic şi perseverenţa cu care aceasta este reactualizată în contextul mitic al grupului. Acest lucru se explică prin lunga aşteptare pe care vine să o înlăture mesianismul, aşteptare care a devenit un ideal „cumulat”, astfel că omul convertit la noua paradigmă este de neclintit, chiar şi în situaţia în care profeţia eşuează, iar teoriile formulate devin false, omul va propaga în continuare doctrina în forma sa idealizată. Retorica şi raţionalizarea ideologică impun un nou prozelitism, imediat ulterior dovedirii eşecului, fapt ce produce schimbări din perspectiva istorică; astfel, fidelii se pot juca cu istoria, propagând în viitor profeţia iniţială, fapt ce necesită operaţii importante de ordin mitic. În acest sens, exemple edificatoare sunt sectele hitleriste care la decenii de la moartea dictatorului propovăduiesc învierea lui Hitler şi stăpânirea milenară a nazismului, dezvoltând un adevărat sistem mitic propriu.
Cezarismul carismatic, în linii mari, desemnează un sistem politic autoritar şi o putere personală a liderului care se bazează pe popor şi armată, sau încearcă să se sprijine pe acestea. Iulius Cezar este considerat fondatorul cezarismului. În Roma antică, dictatura reprezenta o soluţie de urgenţă care-i conferea unui singur om toată puterea statului, limitată însă la o perioadă de şase luni. Cezar, după cum se ştie, şi-a transformat titlul de consul în cel de dictator pe viaţă cu o puternică tendinţă de zeificare, motiv pentru care cezarismul are o conotaţie peiorativă, devenind sinonim cu absolutismul. Cezar însuşi este privit în diferite moduri începând de la Cicero şi până la autorii moderni-contemporani. El apare fie ca un tiran şi monstru care a sacrificat milioane de oameni în războialele sale de cucerire, iar pe de altă parte ca un geniu atât militar cât şi politic, care a ştiut să manipuleze opinia publică şi să menţină frâiele puterii.
Aceste contradicţii sunt specifice conducătorilor cezarişti, sau a variantei lor mai moderne, bonapartiştii. Cezarismul mai poate fi privit ca rezultatul opoziţiei dintre dragostea de libertate, specifică cercurilor înalte ale societăţii şi dragostea de egalitate, sentiment în general împărtăşit de păturile populare, conflictul dintre cele două fiind prezent în societăţile divizate în clase antagoniste. Într-un asemenea moment poporul visează la un om puternic şi autoritar care să pună în ordine societatea, întrupat în liderul cezarist. Aşadar, se observă o combinaţie interesantă pe care o presupune un lider cezarist, anume cea dintre un militar şi un lider politic: “Omul deţine o energie deosebită şi o siguranţă de neclintit, el este de o mare fermitate atunci când disciplina e pusă în joc şi de o remarcabilă supleţe în pregătirea luptei. Aceasta îi permite să înfrunte bătăliile cu ardoare şi să-şi domine soldaţii şi partizanii, pentru care este el însuşi un exemplu, conform vechii tradiţii romane a stăpânului şi mentorului.”1 Cu toată imaginea lui Cezar ulterior construită, în timpul guvernării sale legile s-au înmulţit, măsurile luate au fost moderate, iar în general a căutat integrarea coloniilor romane din punct de vedere al anumitor drepturi. Aşa încât, spre deosebire de mesianism şi populism, cezarismul în fapt este o carismă conservatoare, ruptura cu tradiţia nu este căutată, ci doar ordinea şi continuitatea, manevrate abil printr-un discurs retoric capabil să mulţumească toţi actorii sociali.
În cadrul carismei totalitare trebuie făcute anumite distincţii între carisma nazistă şi carisma comunistă. Ambele sunt carisme de stat, însă sunt diferenţiate într-un mod subtil. Nazismul exprimă ura dintre oameni şi în special pe criteriul rasist, pe când comunismul exacerbează diferendele dintre clasele sociale, subtilitate care face din nazism o maşină a morţii, dezumanizantă, pe când comunismul apare ca un instrument de reeducare şi uniformizare a indivizilor dezindividualizaţi. Emergenţa totalitarismelor a marcat ruperea de tradiţia progresistă şi valorile modernităţii, precum umanismul, toleranţa, libertatea, cosmopolitismul, şi totodată marchează întreruperea şi eliminarea democraţiei, sugerând poate o anumită lipsă de vigilenţă şi solidaritate a democraţilor şi republicanilor. Violenţa extraordinară a totalitarismelor îşi are fundaţia pe amestecul de colectivism şi naţionalism într-un context mitic propriu, compus din comunitatea totalitară, pământ, cultură tradiţională şi rasă, caracteristici devenite liantul dintre individ şi stat.
Totalitarismele inventează omul-mulţimii. El este un individ izolat, fără relaţii şi activităţi sociale normale, declasat, dezaxat ideologic, umilit, revoltat şi totodată prins în cursă de către regim. Deşi ideologia totalitară impune o raţionalitate excesivă tuturor aspectelor vieţii sociale, omul-mulţimii este manipulat pentru a se lăsa condus de elementele iraţionalului reprezentate de sentimente precum inutilitatea, decepţia, mediocritatea, disperarea, victimizarea, eşec personal sau nedreptate intimă, toate asezonate cu manifestări naţionaliste. Carisma totalitară inspiră un anume sentiment de fuziune totală dintre masă şi idealul încarnat în persoana liderului, cea dintâi regăsindu-şi în acest context demnitatea, utilitatea colectivă şi respectabilitatea. Totul se raportează la conducerea carismatică, ea menţine întregul sistem, este principiul unificator şi modelul viu al societăţii ideale, diferenţa dintre nazism şi stalinism fiind că primul nu are o doctrină codificată şi oficială, deci o doctrină scrisă. Cazul lui Hitler este unul paradoxal. Trebuie acceptat că popularitatea sa se datorează faptului că el a fost reprezentantul legitim al germanului de rând, postură din care şi-a exercitat influenţa totalitară prin intermediul manipulării puterii, fapt ce i-a conferit un statut omniprezent şi atotputernic chiar şi în ultimele momente ale celui de-al treilea Reich. Desigur, germanul de rând trebuie pus în contextul epocii. Se spune că extremismul de dreapta “plutea în aer” în perioada interbelică, dar se ştie că atât ideea de supremaţia omului alb, cât şi cea a curăţirii societăţii prin apel la practici inumane – a se vedea eugenia şi difersele politici de inginerie socială, având la bază ultra-raţionalizarea iluministă – erau deja bine-înrădăcinate în mentalul colectiv european (şi mişcările artistice avangardiste de la începutul secolului XX sunt, în anumite privinţe, de condamnat). Ca deosebiri faţă de stalinism, trebuie subliniate conceptul de stat rasist şi conceptul de luptă adevărată, văzută ca lupta dintre rase, aspect prin care totalitarismul hitlerist constituie simultan atât globalitate cât şi individualitate. Propaganda reprezintă principala modalitate de manipulare a totalitarismelor şi poate fi considerată o adevărată maşină de război, care utilizează discursul omului providenţial şi simboluri emoţionale tocmai în scopul manevrării şi impresionării maselor, terorizării inamicilor şi creşterii agresivităţii partizanilor.
Carisma populistă reprezintă un fenoment modern, ale cărui origini şi manifestări sunt cel puţin ambigue, dat fiind paradoxul reprezentat de termenul populist, văzut ca o mişcare imprecisă a maselor, şi foarte uitilizat în retorica politică modernă. În accepţiunea sa modernă, odată cu anii cincizeci ai secolului trecut, prin populism sunt desemnate anumite mişcări politice carismatice din America Latină, Africa şi Asia, fiind o combinaţie între un spirit reformator şi demagogie, întrucât liderii populişti exploatează sentimentele şi pasiunile maselor. Singura certitudine asupra căreia au căzut de acord politologii şi sociologii este că liderul populist este un lider carismatic. Percepţiei de care beneficiază populismul se schimbă în funcţie de contextul cultural analizat şi al celui care analizează, astfel că se poate stabili o mică tipologie a percepţiei populismului: contextul european prezintă un populism care oscilează între un fascism temperat şi un “pseudodemocratism demagogic”; în context sud-american populismul este asociat cu ideea unui proces progresist de reforme, fiind situat undeva între tradiţiile liberale şi cele socialiste, refomele acţionând în faţa nedreptăţii sociale; populismul lumii a treia este în general văzut ca o etapă pre-democratică şi nu anti-democratică, scopul fiind acela de a institui o oarecare ordine şi continuitate, cât şi reforme la nivel social. Populismul poate fi privit ca un mecanism social de integrare naţională, derivând din tensiunea socială acumulată între sectoarele dezvoltate şi cele periferice ale aceleiaşi societăţi şi cea dintre societăţile dominante şi cele dominate, per ansamblu. O justificare a mişcărilor populiste se mai găseşte şi în asincronia trecerii de la societatea tradiţională la cea modernă, unde lipsa unei elite bine pregătite şi capabilă să integreze masele în noua paradigmă culturală, implică asumarea acestui rol de către mişcările carismatice şi liderii lor.
O altă perspectivă pune mişcările populiste pe un rol de detaşare faţă de statu-quoul menţinut de elite, având în plan reconfigurarea regimului în toate aspectele sale. În acest caz liderii populişti susţin că criza în care se află poporul este cauzată de incompetenţa şi corupţia clasei politice actuale şi a elitei tehnocrate guvernante, unde orientarea politica, fie de dreapta sau stânga, nu mai are nici o importanţă, mişcarea populistă prezentându-se ca singura alternativă viabilă, motiv pentru care se şi înrădăcinează în tradiţiile naţiunii. În acest scop vor fi folosite şi reactualizate mituri şi simboluri naţionale, eventual antimoderniste şi profund-etnocentrice.
Liderul populist are anumite caracteristici care îl diferenţiază de majoritatea tipurilor de lider. În primul rând el este un necunoscut până la momentul oportun, când pare că răsare de nicăieri. Apoi, el este un self-made man, nu are nevoie neapărat de studii superioare şi nici de calificări sofisticate, este omul tipic popular, atât prin demers, cât şi prin limbaj, şi în mod paradoxal reuneşte tradiţia poporului cu inovaţia tehnică, cu scopul de a contesta actuala putere. El este deopotrivă pragmatic şi oportunist, motiv pentru care carisma populistă mai este asimilată şi celei de vedetă de spectacol. Totuşi, liderul populist are atitudinea unui frate mai mare şi caută constant dialogul cu toată lumea, un dialog ca de la egal la egal, această comunicare orizontală conferindu-i simpatia oamenilor, la fel şi realul interes faţă de problemele şi preocupările acestora. Tipul de discurs utilizat este unul uşor doctrinar, iar pe baza propriei experienţe invocă un ideal colectiv, astfel, omul populist este un mare făuritor de idei şi totodată un povestitor excelent, lucruri remarcate atât în cadrul discuţiilor din micile comitete din care face parte, cât şi în cele rostite la mitinguri. Acest limbaj al său este total opus limbajului de lemn al politicienilor şi tehnocraţilor.
Un anumit lider poate folosi tehnici specifice oricărei categorii, în mod evident, şi cel mai probabil la o analiză critică, sau după ce trece starea de euforie a masei, ajungem tot la povestirea Simulacrul a lui Borges. Capacitatea unpr asemenea lideri de-a fanatiza masele este indubitabilă, dar o bună cunoaştere a mecanismului aflat în spatele acestora ar putea ajuta la evitarea manipulării.
Referinţe:
Alexandre Dorna, Liderul Carismatic, Corint, Bucureşti, 2004.
Max Weber, Economy and society, University of California Press, 1978.
Max Weber, Omul de ştiinţă şi Omul politic, Humanitas, 2011.
Puţin despre xenofobia în post-comunism şi în Vecinii lui Franz Kafka de Vladimir Tismăneanu şi Mircea Mihăieş.
- Alexandre Dorna, Liderul Carismatic, Corint, Bucureşti, 2004, p.45. ↩