John Barth este un postmodern canonic. În Toga party şi alte povestiri demonstrează remarcabil cele descrise mai sus. Pe parcursul cărţii el creează în naraţiune o comunitate, îi oferă adăpost, reguli şi întruniri etc – este vorba de un complex rezidenţial pentru pensionari. Acesta suferă modificări ca oricare altul. Pe lângă metaficţiunea genial utilizată, el mai face uz de fragilitatea construcţiei literare, dublată de posibilităţile ilimitate ale autorului, astfel această comunitate locuind într-un complex rezidenţial – ca element artificial construit în detrimentul pădurii defrişate -, poate oricând să fie distrus, să zicem de un uragan, totul să fie pierdut, apoi totul reconstruit, la fel sau aiurea nu contează, contează că se poate, se întâmplă şi aşa mai departe. Punctul de legătură oferit de Barth este pe undeva pe la mijlocul cărţii, o povestire a unei povestiri despre o povestire care în fapt se dovedeşte a fi însăşi povestirea care era obiectul celei dintâi povestiri.
Astfel ajungem la posibilităţile postmoderne ale internetului. Am văzut cum autorul postmodern poate înlocui, păcăli, modifica ori şterge şi reconstrui absolut orice şi cum doreşte. Ei bine, cam asta poate să facă şi internetul. O pagină se poate modifica sau şterge, un blog poate oricând fi şters, postările pot fi modificate iar comentariile asemenea, poate suferi o reconstrucţie estetica, tematică etc. Un joc nelimitat între adevăr şi ficţiune sau între vizibil şi post-vizibil. Se pune evidenta problemă: care-i limita? există una? şi eventual de ce? Problema a fost rediscutată de curând, fără să particip prea mult la ea. Desigur, blogu-i personal, pot spune orice, oricum, îmi pot alege “clientela”, sunt un mic demiurg mascat sub pseudonimul “administrator”. Desigur, nu.
Publicarea informaţiilor pe internet, fără nici o judecată de valoare care să le împartă în informaţii valide ori nu (cred că depinde de destinaţia site-ului respectiv, în genere), se face în timp real. Astfel, perspectiva receptorului s-a schimbat radical faţă de epoca ziarelor, revistelor etc, sens în care o anumită responsabilitate a faptului publicării materialelor pe internet ar trebui să se impună (am încercat să evit cuvântul, dar uite că n-a mers). Căci am mai discutat recent de problemele uitării şi ale jocului cu istoria; ori acum, în era tehnologiei informaţiilor şi viteza s-a schimbat corespunzător: citeşti de dimineaţă ceva pe un site de ştiri, seara a dispărut sau e modificat simţitor, ţii minte că ai citit un articol excelent cândva, îl cauţi unde trebuie şi supriză, nu mai e. Şi tot aşa. Iar dacă majoritatea ştergerilor sau modificărilor se ascund sub aparenta inocenţă – blog personal, considerat nesemnificativ ori nefrecventat ori incapabil de-a deranja pe cineva dacă şterge, dispare etc (aparentă inocenţă!) -, există cazuri mai importante de ştergerea de pe internet, cu consecinţele de rigoare.
N-am de ce să nu recunosc că la începuturile mele nu-atât-de-îndepărtate în blogosferă şi eu aveam aceeaşi viziune naivă şi larg răspândită descrisă mai sus. Şi eu probabil că am şters unele comentarii şi articole, dar ca în orice alt domeniu şi aici se învaţă şi se capătă experienţă, şi iaraşi n-am nici un motiv să nu recunosc că astfel de principii, precum şi altele, le-am aflat şi însuşit de pe Fain şi Trilema, şi cum nu sunt de acord cu toate, cu acestea sunt. Aşadar, ce e de făcut. Păi cel mai evident lucru este asumarea responsabilităţii celor publicate, atât articole cât şi comentarii. Ce faci cu limbajul şi alte asemenea chestii mai delicate. Păi de exemplu, căci blogosfera oricât de mare este în fapt mică, astfel de “urme” pot explica multe în cadrul relaţiilor de socializare pe interneţi, pot arăta de ce x îl ignoră pe y, sau z afişând pe propriul blog o atitudine pudibondă, în alte părţi nu ezită să adopte un limbaj mai trivial, relevanţele sunt cu siguranţă numeroase.
Dacă mai sus am menţionat de modificarea raportului informaţie-receptor, trebuie să spun şi de noul raport real-virtual între persoana fizică şi prelungirile sale internautice. Exemplul cel mai bun la care mă gândesc, şi aflat în legătură cu cele discutate până acum, este cel al lui Ştefan Caraman sau Kaos Moon. Ştefan este scriitorul, kaosmoon este blogul, iar blogul a scos o carte: Scrisori către Rita. După cum zice şi Mircea în articol:
In concluzie, un experiment interesant pentru care raminem indatorati unei minti nelinistite adapostita intr-un trup muncitor. Un experiment interesant din care rezulta ca pagina tiparita nu mai prezinta relevanta economica, nu mai prezinta relevanta sociala, si probabil in scurta vreme nu va mai prezenta nici relevanta culturala.
Relevanţa culturală se va menţine, cred eu, însă doar la nivelul elitelor, după cum se întâmplă de mult timp cu ediţii, antologii şi aşa mai departe, scoase doar pentru anumite ramuri specializate pe respectivul subiect.
Sigur ca se va mentine pentru elite (sau cum se zice mai nou, ca interes “de nisa”). Totusi, ce relevanta culturala mai au elitele in post-pop-cultura in care ne scaldam ?
Mda, asta cam asa e. Probabil raman cele din mediu academic-stiintific si apar, dupa cum de fapt au aparut deja, cele de pe internet, cu mentiunea ca acum sunt undeva intre virtual si real, iar probabil tendinta va fi trecerea totala catre virtual. Bine, rau, nu stiu, probabil din punct de vedere cultural-intelectual va fi cam aceeasi treaba, diferenta fiind, cum ai si zis, la capitolele economie, social (se schimba raporturile) si probabil ecologie
salut
multumesc pentru referinta si ma simt onorat…
stefan
Placerea a fost a mea. In planul recenziilor a intrat si Scrisori catre Rita, asa ca sper sa scriu cat de curand si de ea. Acum legat de experimentul tau si ceea ce am scris, sunt sigur ca un (orice sau majoritatea) profesor/student de antropologie culturala va fi mai mult decat incantat sa-l studieze
Asta fiind si marea suferinta a mediului academic romanesc : faptul ca nu prea se studiaza chestii cu aplicabilitate ori utilitate practica.
[...] metaficţiunii şi a realismului magic; acum puteam vedea, ca element corelativ, mini-eseul postmodernisului-prin-excelenţă John Barth, modul în care se raportează deopotrivă la modernismul pe care-l succede, şi la proza scurtă a [...]
[...] (ba chiar menţionate, prin intermediul metaficţiunii, parte componentă a acestora, de care am vorbit câte ceva aici). Astfel avem din start un minus în varianta românească, apoi urmează nenumărate expresii şi [...]
[...] creaţiei divine propriile lor creaţii, considerând artistul un demiurg (de care am vorbit şi aici). Acum, mai jos avem un text de Ernst Gombrich1 în care vom citi de un Lucien Freud care constată [...]
[...] muza îl posedă pe poet, iar în timpul recitării poemului, rapsodul este posedat de poet. Romanticii au făcut mare uz de viziunea asta asupra [...]
[...] varia et curiosa – 0 comments – permalink … sau cât de literatură e blogul. Am atins subiectul şi acum ceva timp, dar de data aceasta va fi tema centrală a [...]
[...] astfel, elipsele, stângăcia, cacofonia, experimentul vocal, verbal sau structural, ori când autorul postmodern face uz de mai multe medii, aşa cum un desen al lui Vonnegut din Mic-dejunul campionilor devine [...]
[...] care pe mine cel puţin mă deranjează. Internetul înseamnă comunicare directă (eventual în timp real), jurnalistul şi filosoful care aleg să scrie pe internet îşi vor părăsi subit turnul de [...]
[...] şi foarte multe interogaţii cu privire la modalitatea creaţiei, validitatea operei şi, desigur, posibilităţile autorului postmodern (şi aici), care se poate întoarce în timp tocmai pentru a crea respectivele poveşti, dând o [...]
[...] astfel totul fiind transmis cititorului de cum a fost scris, asemenea publicării pe un blog – ceva mai lent totuşi, dar în acelaşi timp stabilind o legătură simbolică cu toate [...]